Categories: Mass-mediaTiganii din Romania

Adevărul: Nu există ţară pentru ţigani

Un reporter de la Adevărul susţine că a trăit într-o săptămînă toate umilinţele pe care le trăiesc ţiganii într-o viaţă: oamenii au rîs de el, l-au batjocorit copiii pe stradă şi oamenii mari la teatru, jandarmii au vrut să îl bage în dubă, patronii n-au vrut să îl angajeze şi l-au alungat.

Niciodată n-au fost ţiganii mai prezenţi în dezbaterea publică decât acum. 8.000 de ţigani români au fost expulzaţi anul acesta din Franţa. Ziarele au publicat reportaje din taberele de ţigani, apoi i-am văzut la televizor ieşind din Aeroportul Băneasa. Se vorbea despre integrarea lor prin programe sociale.

Descărcaţi din avion, ţiganii ar fi trebuit să înceapă o nouă viaţă. Aveau câte 300 de euro în buzunare şi toată deschiderea patriei-mamă. Ei ar fi urmat să îngroaşe rândurile clasei de mijloc, să-şi găsească slujbe, să se aşeze, să fie plătitori de taxe şi de impozite. Dar dintre cei 8.000, jumătate s-au întors deja în Franţa.

Ce şanse au ţiganii să fie acceptaţi în România? Am înţeles trăind o săptămână în straie de ţigan: pălărie, cămaşă ţipătoare, geacă de piele şi pantaloni de velură. Am lăsat mustaţa, frumos. Pielea neagră, poate prea neagră, o am de la Dumnezeu. Acest articol nu e despre cât de înapoiaţi sunt ţiganii, nu e cu statistici. Nu e nici cu păreri de la sociologi şi psihologi. E negru pe alb. Trăit şi văzut.

Am pornit din Piaţa Universităţii, kilometrul zero al democraţiei româneşti. Mi-a fost teribil de ruşine. Erau studenţi care într-o hăhăială la beţie râdeau de mine şi-mi strigau acele cuvinte arhicunoscute din ţigăneşte: „mucles” „bahtalo” „sokeres”. Un om blond şi înalt m-a fotografiat. Apoi a pozat peturile de pe trotuar, câinii şi cerşetorii. În calculatorul lui din Scandinavia, poza cu mine va ajunge, pesemne, în fişierul „Bucharest garbage” (n.r. – gunoiul din Bucureşti). Mai pe seară am văzut piesa „Toţi fiii mei”, la Teatrul Naţional.

Sursa, continuarea şi imaginile aici.