George Coşbuc: Ţiganii

Dorm cîmpiile-n lumină.
Peste pacea lor senină
Cade soarele-n apus.
Un convoi s-arată-n zare…
Creşte-ncet pe drumul mare
Şi cum vine tot mai tare
Pulberea se-nalţă-n sus.

Vin ţiganii!… Fără veste
Pe la porţi răsar neveste,
Satul se deşteapt-acum —
Cînd prin văl de praf subţire
Începură să se-nşire
Cară mici cu coviltire
Scîrţîind încet pe drum.
Trec flăcăi cu urşi în lanţuri.

Cîinii, deşteptaţi din şanţuri,
Latră fără să-i asmuţi
Şi orbiş s-aruncă-n cete, —
Dar flăcăii largi în spete,
Cu ochi mari, cu negre plete,
Calcă mîndri şi tăcuţi…

Vine-apoi pestriţa gloată
Cu gospodăria toată.
Caii slobozi, fără frîu,
Duc merindele-n spinare
Şi se ţin pe lîngă care,
Iar vătavul stă călare
Cu harapnicul la brîu.

Sar copiii goi şi strigă,
Cer la poartă mămăligă,
Babe frînte din mijloc,
Iar ţigăncile cu gura
Înteţesc harababura
Cînd îţi umplu bătătura
Să-ţi ghicească din ghioc.

Vin mişcînd din şold alene
Cu privirile viclene
Şi cu sînii arşi de vînt,
De la sudul tainic, unde
Soarele-ndelung pătrunde
Bronzul formelor rotunde
Stingherite de veşmînt…

S-a oprit lîng-o poiată
Un ţigan răzleţ de ceată, —
Ochii-i fug după găini…
Strîns îşi ţine-acum vioara
Şi, cum trece ulicioara,
Fac în urma lui ca cioara
Toţi copiii din vecini.

Mai încolo, pe-o mîrţoagă,
Dintr-o gură de desagă
Atîrnată de oblînc,
Fără scîncet, cu sfială,
Iese negru la iveală
Numai cît o portocală
Un căpşor mirat de ţînc.

Lume pe la porţi se-ndeasă.
Chiar şi doamna preuteasă
Şi-a lăsat gherghefu-n pat
Şi-şi păzeşte-n prag odaia.
Creşte-n uliţi harmalaia
Cînd domoală trece laia
Cătră margine de sat.

…………….

Şi s-au dus… Pe cîmp, pe drumuri,
Pale străvezii de fumuri
Se ridică-n depărtări.
Limpede-asfinţit coboară;
Crezi că-n uriaşa-i pară
Un oraş întreg, o ţară
Arde dincolo de zări…