Traducere de Alecu Donici găsită aici.
- Cu şatrele din loc în loc
- Ţiganii prin Bugeac se poartă,
- Neprihănind al lor noroc
- Sau nestatornica lor soartă.
- Ei astăzi, iată, au rămas
- La mal de apă pentru mas.
- Cu ţoluri rupte, afumate
- Căruţele le învelesc
- Pe deasupra pîn’ la roate,
- Apoi femeile gătesc
- Mîncare proastă şi se pun
- Buluci lîngă ceaun.
- În depărtare se privesc
- Cum caii pasc la iarbă verde,
- Iar după şatre dezlegaţi
- Şed urşii bine învăţaţi,
- Gîlcevi şi vorbe, şi strigare,
- Amestecate cu cîntare,
- Şi sunetul de fierării
- Asurdă locul în cîmpii,
- De drum ei iarăşi fac gătire.
- Dar s-a trecut în vetre focul,
- Toţi s-au culcat; în liniştire
- Răsună de departe locul,
- Numai cu glas de cîini lătrînd,
- Şi uneori cai nechezînd.
- Pe ceru-albastru şi curat
- Cu stele multe-mpresurat.
- O lună de lumină plină,
- Trecea cu o mişcare lină,
- Sub şatră unul din ţigani
- Cu capul înălbit de ani,
- Pe lîngă foc încă şedea
- Şi demîncatul pregătea.
- El aştepta cu nerăbdare
- Pe preaiubita lui fetică,
- Ce îndeseară, singurică,
- S-a dus la cîmp pentru plimbare.
- Dar ea nu vine! luna trece!
- Moşneagul îngrijat petrece.
- Zamfira nu se vede! Nu-i!
- Şi s-a răcit mîncarea lui.
- Dar iată e. În urma ii
- Un tînăr vine din cîmpii.
- Ţiganului necunoscut
- — Tătucă! fata i-a vorbit,
- Un om din lume neştiut
- Aflînd, la noi eu am poftit,
- Străin fiind, dintru alt neam
- El vrea să fie şi ţigan;
- Pe dîns’ dreptatea-l prigoneşte
- Şi el Alecu se numeşte.
- Moşneagul
- Prea bucuros! la noi rămîi
- În astă noapte tu de mîi;
- Sau şi mai mult, nădăjduiesc,
- Eu gata sunt să înlesnesc
- A ta petrecere aici,
- Cu parte după roduri mici,
- A ostenelilor lenoase.
- Deprinde-te şi tu cu noi,
- Cu sărăcia cea voioasă,
- Şi mîine dez-de-mînecate
- Într-o căruţă amîndoi
- Ne vom porni noi mai departe.
- Vrun meşteşug trebui să ştii;
- Fierar bun, sau scripcar să fii,
- Sau poartă ursul tu prin sate.
- Alecu
- Prea bine.
- Zamfira
- Vom petrece noi
- Tot împreună, amîndoi;
- Dar e tîrziu şi nu-i nici lună,
- Să ne culcăm cu seară bună.
- Lumina cea de zi răsare;
- Moşneagul s-a sculat îndată.
- Trezind şi pe iubita fată:
- — Zamfiro, scoală! Ziua mare!
- Sculaţi voi de acum, sculaţi!
- Şi de gătit vă apucaţi.
- Odată toţi au năvălit,
- Şi şatrele au ridicat;
- Au strîns degrab’, au înhămat
- Şi iar în cale s-au pornit.
- Măgarii în spinare duc
- Copiii mici; iar ceialalţi,
- Femei şi fete şi bărbaţi,
- După căruţi pe jos se duc
- Toţi peticiţi şi dezbrăcaţi.
- Ce veselie! Ce cîntare!
- Ce vorbe, şi ce vuiet mare!
- Răcneşte ursul, cîinii latră,
- Şi scîrţie neunsa roată;
- Într-un cuvînt, a lor pornire
- E deşănţată la privire.
- Mîhnitul tînăr se uita
- La văi, la dealuri, la cîmpii
- Şi lucruri nouă căuta
- Între ţigani şi în pustii.
- A lui Zamfiră preaiubită,
- Cu negri ochi împodobită,
- Îl mîngîia cu dezmierdare,
- Mărturisind a sa plecare.
- Dar el în sine tot purta
- O mîhniciune tăinuită,
- În inimă pecetluită;
- Şi-adeseori nevrînd ofta:
- Păsăruică mică,
- Tu nu ştii de rău,
- Nimenea nu-ţi strică
- Cuibuşorul tău.
- Pe crenguţă creşti,
- Soarele răsare,
- Şi tu cu cîntare
- Lumea veseleşti.
- Primăvara trece
- Vine toamna rece,
- Oamenii urăsc,
- Oamenii jălesc.
- Păsăruica dulce
- La loc cald se duce,
- Şade-n altă ţară
- Pîn’ de primăvară.
- Asemenea cu păsărica,
- Şi tînărul nu avea loc,
- Deprinde nu putea nimica
- Nici nu credea el în noroc.
- A lui era mai lumea toată,
- Pentru de grijă-a sa purtare
- Lăsa la pronia înaltă,
- De mulţumiri, de desfătare
- Mai înainte el ştia,
- Căci slăbiciunile ardeau
- În pieptul lui nepotolit.
- Vieţuind în lume mare,
- De slavă el s-a măgulit,
- În toate a făcut cercare,
- Şi cunoscîndu-le deşarte
- Acum el s-a ascuns departe.
- Dar focul nu mult va fi stins,
- Curînd îl vom vedea aprins.
- Zamfira
- Iubite! spune ce gîndeşti,
- Sau iarăşi tu acum doreşti
- De lume mare şi de tîrguri?
- Alecu
- Ce să doresc! tu nu poţi şti,
- Tu nici nu-ţi poţi închipui
- A tîrgurilor grele juguri,
- Unde n-ai gustul de viaţă,
- Nici suflă ei de dimineaţă
- Ca noi un aer răcoros
- Cu miros de cîmpii frumos.
- Ei a iubi se ruşinează,
- De fire prea se depărtează,
- Şi voia lor o tîrguiesc,
- Metalului ei se jertfesc;
- În aur cred, lui se închină,
- Şi lumea lor de rău e plină.
- Ce să doresc, a lor mîndrie?
- Zîmbire cu făţărnicie?
- A lor nebună pizmuire?
- A lor deşartă strălucire?
- Zamfira
- Dar acolo sunt curţi frumoase,
- Petrecere în adunări,
- Sunt multe lucruri arătoase;
- Şi fetişoare de boieri.
- Alecu
- Cu mulţumire cumpărată
- Petrecerile nu sunt bune,
- Unde nu-i dragostea cea dreaptă,
- Şi veselia-i mîhniciune.
- Iar fetele? tu-mi eşti primită,
- Făr’ de a lor împodobiri,
- Ş-a pietrei scumpe străluciri;
- Să nu te schimbi, a mea iubită,
- Eu însă într-un gînd curat
- Voiesc cu tine să împart
- A mea din lume izgonire
- Şi voie bună şi mîhnire.
- Moşneagul
- Măcar că tu ai petrecut
- Între norodul cel bogat
- Şi cu ştiinţă luminat,
- Tot ne iubeşti pre noi prea mult,
- Însă nu-i pururea plăcut
- Şi traiul nostru, la acei
- Ce-n desfătare au crescut.
- Eu ştiu de la părinţii mei
- O din vechime povestire:
- Pentru un om ce a trăit
- Aici de Roma surghiunit;
- Dar am uitat a lui numire;
- Împodobită însă fire
- Avea acel bătrîn vioi,
- Vieţuind el între noi
- Pe lîngă Dunăre, spunea
- De ale lui nenorociri
- Şi alte multe povestiri
- Cu mintea sa închipuia.
- Dar alţii pentru dînş’ prindea
- Prin mreajă peştii şi vînat
- Şi pentru iarnă-i pregătea
- Din blane, straie de-mbrăcat,
- Iar el nici c-a putut deprinde
- Nevoii îngrijăluiri,
- Şi blestemînd cu mari cuvinte,
- A soartei lui învăluiri,
- Zicea că dumnezeii grea
- Certare lui au rînduit
- Şi moarte, drept bun dar, cerea.
- Din sînul patriei răpit,
- Ca un copil plîngea cumplit
- El la aducerea aminte
- De zilele de mai nainte,
- Murind, a fost lăsat cuvinte
- A lui înstrăinate oase
- Să se mute la a lor pămînt.
- Alecu
- O! iată soartă ticăloasă
- A unui scriitor vestit!
- A unui patriot slăvit!
- Poetule! Tu mie spune:
- Ce se numeşte slavă-n lume?
- A laudelor glăsuire!
- Din neam, la depărtatul neam!
- Ori după moarte tînguire!
- Sau în sfîrşit istorisire
- Sub şatra a unui ţigan?!!
- Uitînd cu ură lumea mare,
- Acum Alecu de doi ani
- Petrece tot între ţigani
- Într-o firească desfătare.
- Cu dînşii bine s-a deprins
- Şi rareori el, ca prin vis,
- Abia mai aducea aminte
- Petrecerea de mai nainte.
- Vieţii lui soţie bună
- Cu dîns’ Zamfira dimpreună
- Se duc cu ursul pe la sate,
- Alecu prea frumos mi-l joacă,
- Moşneagul daireaua bate,
- Toţi pentru bun bacşiş se roagă;
- Şi-aşa petrec a lor viaţă.
- Într-o zi de dimineaţă
- Zamfira veselă cînta
- Şi la Alecu se uita.
- Cîntecul I*
- Arde-mă, frige-mă
- În foc vînat pune-mă.
- De m-ai frige pe cărbune,
- Ibovnicul nu-ţi voi spune.
- Că el este tinerel,
- Drăgălaş şi frumuşel;
- Iar pe tine, bărbat rău,
- Eu de-acum nu te mai vreu.
- Şi tu măcar pîn’ la moarte
- De m-ai bate, de m-ai arde,
- Şi bucăţi de m-ai tăia
- Tot voi face cum voi vrea.
- Alecu
- Ce nu mai taci, că am urît
- A voastre cîntece ţigăneşti.
- Zamfira
- Dreptate ai să le urăşti,
- Că tocmai pentru tine cînt.
- *
- Alecu
- Da’ eu şi fără de cîntare
- Pricep ceva a ta plecare.
- Şi visul meu de astă-noapte
- Îmi prevesteşte grele fapte.
- Zamfira
- În visuri crezi, om luminat?
- Un lucru foarte de mirat!
- Alecu
- Nu cred în visuri, nici nu vreu
- Să cred întru nimica eu,
- Şi tu de-acum nu ai crezare;
- Iar visul meu fiind cumplit
- În suflet a întipărit
- O prea urîtă aşteptare,
- Dar mai ales simţirea me
- Îmi prevesteşte oarece.
- Moşneagul
- La ce atîta supărare,
- Tu ţi-ai făcut făr’ de cuvînt?
- Alecu
- O! nu, eu foarte bine simt,
- Eu înţeleg a ei schimbare.
- Moşneagul
- A ta mîhnire temei n-are!
- Ea îi femeie! Tu iubeşti;
- Tu porţi o dragoste cumplită,
- Statornică, nemărginită.
- Iar inimile femeieşti
- Prea înfocat ne îndrăgesc
- Şi iar degrabă ne urăsc.
- De-aceasta tu să nu te miri,
- Că uită-te-n albastrul cer
- Prin nouri luna cum pluteşte
- Ea tuturor împărtăşeşte
- A sa lumină mîngîioasă,
- Dintr-un oraş intră în alt,
- Şi din acela vrea să iasă
- Lăsîndu-l iar întunecat;
- Şi cine poate zice lunei:
- Stăi într-un loc fără mişcare,
- Sau cine stavilă va pune
- Femeii la a ei plecare?
- Alecu
- Dar cum mai înainte ea
- Pe mine tare mă iubea?
- Moşneagul
- Ascultă, eu să-ţi spun de mine:
- Şi eu în lume am iubit
- Mai mult pot zice decît tine,
- Nemăsurat fiind robit,
- Cunosc această pătimire
- Întîi ţin minte eu abia.
- Pe Dunăre cînd nu avea
- Moscalii încă stăpînire.
- Pe cînd ştiam noi de sultan,
- Iar paşa de la Akerman
- Ocîrmuia Bugeacul tot,
- Atuncea tînăr eu eram
- Şi să-ţi închipuiesc nu pot
- Cel dintîi foc ce s-au aprins
- Întru simţirea mea nestins.
- În scurt, ceea ce-am dorit
- Cu mare chef am dobîndit,
- Dar un minut de fericire,
- A fost un vis, o nălucire.
- Nevasta mea numai un an
- Mi-a arătat ceva plăcere,
- Apoi fugind cu alt ţigan
- M-a fost lăsat în supărare
- Şi cu Zamfira mititică.
- Alecu
- Dar tu n-ai mai făcut nimică?
- Moşneagul
- Ce să mai fac! Şi cine poate
- În silă dragoste a scoate?
- Iar oamenii petrec în lume
- Mai multe rele între bune.
- Alecu
- Eu nu-s aşa! eu pîn’ la moarte
- Voi răzbuna a mea dreptate
- Găsindu-mi duşmanul dormind,
- Pe malul mării, neştiind,
- Că eu aproape sunt de dîns’,
- Ş-atunci l-aş arunca în mare
- Şi moartea cea făr’ de scăpare
- O aş privi cu haz şi rîs.
- Ocrotitoarea acea bună
- A înfocatului amor.
- O noapte lină fără lună
- S-au pus pîn’ la ai zilei zori.
- Pe ceriu stele scînteiază
- Cu strălucitele lor raze.
- Ţiganii toţi au adormit;
- Alecu vis prea greu visează
- Şi se trezeşte mult uimit:
- Zamfira lîngă dînsul nu-i!
- Dar unde e?!.. În pieptul lui
- Se bate inima zuliară
- Întru mînia înfocată.
- El iese înarmat afară,
- Pe iarba cea înrourată
- O tăinuită urmuşoară
- Se vede… El în nerăbdare
- Nu merge, ci, pot zice, zboară.
- Dar ce amarnică mirare!
- După movili se văd în zare
- Ca două umbre şopotind…
- El se opreşte ascultînd:
- Zamfira
- Mă duc de-acum.
- Ţiganul tînăr
- Mai stai, puicuţă!
- Zamfira
- Zău că mă tem, mă tem, drăguţă.
- Ţiganul tînăr
- Da’ pentru ce atîta frică,
- Stai, nu te teme de nimică,
- Alecul tău va fi dormind…
- — Aici voi veţi muri iubind!..
- Alecu groaznic a strigat,
- S-a repezit şi a şi dat
- În inimă cu iataganul.
- Mort a căzut atunci ţiganul.
- Zamfira în aşa uimire
- A zis cu deznădăjduire:
- — Ucigaşule! mi-i frică
- De vărvăreasca ta pornire.
- Alecu
- Şi tu dar lîngă dînsul pică!
- (o loveşte în inimă)
- Zamfira
- Ah! am iubit! Iubind şi mor…
- Se revărsa de ziuă zori:
- Alecu după deal şedea
- Cu iataganul plin de sînge
- Şi două trupuri reci privea,
- Iar cînd s-au început a strînge
- Ţiganii toţi pe lîngă dîns’,
- Atunci moşneagul cu mîhnire,
- Nevrînd a face răsplătire,
- Apropiindu-se a zis:
- — Fugi, varvar om, tu de la noi,
- Te du la lumea ta cea mare
- Şi lasă-ne întru uitare:
- Tu eşti născut pentru război,
- Şi te făleşti cu deşteptare,
- Iar noi în rînduirea soartei
- Suntem sălbatici, dar fireşti,
- Ştiinţi n-avem praviliceşti,
- Nici sînge nu vărsăm cu moarte,
- La suflet ne numim noi mici
- Şi n-am ucis încă pe nime,
- Iar tu eşti varvar! fugi de-aici!
- Te du, şi Dumnezeu cu tine.
- Zicînd aceste, au luat
- Ţiganii trupurile moarte,
- Plîngîndu-le le-au îngropat
- Şi s-au pornit în altă parte.
- Numai o şatră în cîmpie
- Rămase singură, pustie.
- Aşa cînd toamna dimineaţă
- Cucoarele se înarmează
- Şi se pornesc cu strigăt mare
- La locuri calde pîn’ la vară,
- Iar una ce putere n-are,
- Fiind rănită-n aripioare,
- Rămîne singură, pătrunsă
- De mîhniciunea cea nespusă.
- * Anume acest cîntec Puşkin în a sa alcătuire l-a prefăcut în limba rosienească.
Related External Links
