În secolul XXI probabil căruţele ţiganilor reprezintă o pată importantă de culoare pe străzile unei capitale europene (sîc) precum Bucureştiul. Şi totuşi, ele există şi se pare că-s încă numeroase, în ciuda ordinelor de restricţie a accesului lor prin oraş.
Zi de zi, la primele ore ale dimineţii, în oricare cartier al Capitalei te-ai afla, ai parte cîteva zeci de minute de acelaşi concert: „Fiaaaree vechi cuumpăăăr, fiaareee loom”. Glasurile ţiganilor cocoţaţi pe capra căruţei par uneori disperate, tînguitoare, alteori batjocoritoare şi dacă eşti stresat îţi rămîn mult timp în memoria auditivă. Caravanele sărăcăcioase sînt trase de cai costelivi. Dacă ar fi să încarce pe cît strigă din toţi rărunchii, ar putea alimenta zilnic cu fier vechi un combinat metalurgic. Uneori îşi forţează norocul săltînd cîte un capac de canal sau vreo cruce de la marginea cimitirului. Cele mai dorite sînt însă caloriferele debranşaţilor.
Restul articolului este aici.